Poi(mâine)...Mea culpa ? Viaţa în cuprinsul ei e plină de feţe (in)vizibile, aşa ca şi la 28 de ani. Când, conform unui curs efectuat c-un an mai devreme, să devii activ trebuia să porţi un costum negru şi-n buzunarele lui era nevoie de 2 cartonaşe, un ecuson, un cronometru şi un fluier. Prima condiţie de atunci, ca duminecile să fii delegat şi să porţi costumul şi accesoriile era să fi liber ! Simplu ? Doar pentru cei ce nu lucrau în flux continuu, că ceilalţi nu se puteau folosi de această libertate. Şi atunci ? Năstrujnica idee că Vipereştii se află între două producătoare de mobilă a (re)dat un vis. Mobila de la Nehoiu şi Verneşti avea nevoie de reperele de sticlă, utile vitrinelor şi altor accesorii. Ideea că ele se pot prelucra şi aici însemna şi acumularea primei condiţii, a delegărilor. Pentru acest vis, s-a (stră)bătut zile şi luni din timpul liber, să convingă mai Marii locali din comuna Vipereşti. N-a fost deloc simplu că, rânduri, rânduri, mai Marii spuneau:
- Vino...(poi)mâine.
Azi, mâine...(poi)joi, era în anul 1978, când s-a încercat ultima (s)forţare. Hotărât şi convins, din păcate, că bunele intenţii sunt departe s-a apelat la presă. Da ! Cu o scrisoare deschisă la ,,Viaţa Buzăului''. Era în martie 1978, arătându-se-n scrisoare aspecte negative şi căile de rezolvare, un fel de înţepând şi periind.
Răspunsul ? Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat, dar surpriză ! Că acesta n-a venit de la ziar ci, de la primărie...aşa, de un ban şi-un ou, că atelierul n-a fost să fie. Au fost să fie pe la fabrică...împunsături şi nu chiar simple că, abia prin 1990, au putut fi oprite. Avea dreptate cineva adresându-i-se:
- Rău ai făcut că nu te-ai implicat...Erai în măsură să le glăsuieşti...Ce faceţi măi democraţilor...Vreţi să ajutaţi zona ori să dobândiţi...
De acum, nici Vipereştii nu se mai află între două producătoare de mobilă ! Nici el să înfiinţeze un atelier şi nici măcar să mai poarte costum cu accesorii dar, fără să mai ia în calcul dacă mai trimite ori nu scrisori la...ziare !
Bine v-am regăsit, domnule Negoiţă... Multe s-ar fi putut face şi chiar se puteau face, numai că se tot atârnau - de unii sau de alţii - pietre de moară la picioare. Cu "mânie proletară". Deschiderea către... nou era mai mult o închidere, chiar dacă perioada despre care vorbiţi - am prins şi eu ceva ani din ea, născut fiind în 68 - nu avea numai părţi negative. Dar nu-i vorbă că şi azi întâlnim în jurul monstruozităţi sociale şi politice care trag în jos cu o patimă nebună. Şi multe fură preluate otova, din afară, fără să se gândească oareşcine dacă ni se potrivesc sau nu. Din nefericire, şi acum putem spune, fără teama de a greşi, "Vreţi să ajutaţi zona ori să dobândiţi...", aşa cum aţi scris.
RăspundețiȘtergereToate gândurile bune!
Cristian Lisandru
RăspundețiȘtergereBine aţi (re)venit d-le Cristian. Sunt de-a dreptul bucuros că un poet de astăzi, cu toate ingredientele, se apleacă şi-nspre o istorioară din Orânduirea trecută. Acesta-i un semn, aşa cum se spune că literatura are mult cernoziom, că aplecările vă sunt multiple. Revenind, tinerii trebuie să ştie că atunci cea mai mare problemă era a libertăţii de opinie iar eu,cu un curaj tineresc ori inconştient, sărisem calul.
Mulţumesc ! Ploi de bucurii vă doresc.